LA MEDELENI 201
— Lupii? - murmură Dănuț îngândurat, strângându-se lângă foc.
Scârț-scârț, scârț-scârț... Parcă-i făcea in ciudă!
Cu pas împărătesc, legănându-și coarnele prin stele, boii trăgeau; carul scârțâia. Moșneagul lângă boi. Și numai Dănuț lângă foc.
- Monica! Unde ești, Monica?
— Aici-s, Dănuț.
— Kami-Mura!
— Buftea, hoo!
— Uf!
...Din car, Dănuț dădu un bine-meritat congediu bravului împărat.
- Uite luna!
- Luna-i?
- Luna. Samănă cu tine, Buftea, când ai oreillous!
Răsărise colorată ca un abțibild, fără gură și sprincene lineare, luna care-o văd copii mici prin somn, strâmbându-se elastic: serioasă, veselă sau trista.
Olguța o vedea ilară și-i venea să-i scoată limba.
- Nu seamănă cu Dănuț, Olguța! - protestă Monica după o scrupuloasă examinare.
- Da’ cu cine seamănă? Cu tine?
- C’un nătărău de bostan!- glumi Herr Direktor.
- Buftea spune și tu cu ce seamănă. C’un glob de aur?
