batecă și binișor înfipse în pletele întunecate ale fetiței, roșul luceafăr al dedeochiului.
Dănuț n’auzeà decât tictacul mat al copitelor, bătând în tact cu inima lui, până ’n inima pământului. Subt roțile bihuncei, șoseaua viscolea ’ndărăt… …Dănuț închise ochii.
„…Se făcuse noaptea neagră ca iadul, când zmeul se năpusti năprasnic în urma fugarilor. Fugea calul lui Făt-Frumos ca vântul, dar zmeul s’apropià ca gândul și Făt-Frumos simțea în spate…”
Dănuț deschise ochii, c’un fior în spate. Se prefăcuse el în zmeu, dar simțise numai spaima lui Făt-Frumos!… Ș’apoi, dacă Făt-Frumos ar fi tăiat capul zmeului, cine-ar mai fi urmărit-o pe Olguța?… Dănuț porni din nou, la drum, călare pe bihuncă…
Domnul Deleanu țineà hățurile, dar nu i-ar fi trecut prin minte că nu mânà el calul… Și cum să-l fi mânat! Și bihunca și calul și hățurile, și Ion care-l țineà pe Dănuț să nu cadă, dela spate, — nu erau decât Dănuț prefăcut în ei toți. Cu dinții strânși, cu ochii închiși, cu fruntea încordată, Dănuț se iuțeà după Olguța, în rostogolul roților, în tic-tacul mat al copitelor.
Dănuț se puteà preface ’n oricine, și’n orice: puteà fi oricând, oriunde. N’aveà decât să ’nchidă ochii… Să fi vrut el, cât rău n’ar fi putut face! Noroc că erà milos! Dănuț erà mândru cu spaimă de puterile ascunse ’n el… Odată se mâniase pe mama lui, fiindcă-l luase de urechi și-l
