LA MEDELENI 199
Ei comedia dracului! oftă din greu Dănuț.
Dacă și surâsul ar fi să aibă umbră, al moșneagului ar fi acoperit câteva fălci, de mare și bun ce eră.
- Moșule-moșule, n’auzi?
- N’am văzut ni’că! Ei!
— Ești sigur?
- ...
— Ți-ai bătut joc de mine! - se întoarse Dănuț către Monica.
- Crede-mă că nu, Dănuț! Aici erau...
- Da’ nu-s! — bătu el din picior.
— Poate că-s mai încolo.
- Du-te și-i caută.
- Parcă ți-ar fi nevastă, boerule!... Așa-i ghini!... Mai stați oleacă la foc. Ia luați câte-un păpușoi.
— Eu mă duc să-i caut, suspină Monica. A!...
Dănuț îi întoarse spatele.
Olguța răsărise din car, pe jumătate în bătaia flăcărilor, făcând semn. Monicăi să tacă și să vie. Inălțată de brațele lui Herr Direktor, Monica se trezi în fân gâdilitor și parfumat ca un îndemn la râs, — cu stelele deasupra și șoaptele Olguței la ureche.
- Olguța, să-l chem și pe Dănuț.
— Lasă-l să te aștepte!
— Să stea singur?
— Sigur. Așă a vrut!
