198 IONEL TEODOREANU
In locul vânătorilor de broaște - ca într'o vrajă — un moș decorativ cocea păpușoi la un foc aromat de vreascuri și coceni.
La auzul vorbelor, moșul se aplecă și întoarse un păpușoi rumenit: pe stogurile de fân și pe câmpie, și poate și pe cer, - o umbră mitologică răsuci gâtul unui balaur cu limbele vâlvoi.
— Moșule.
- ...
— N’auzi, moșule?
- ...
Autoritar, Dănuț bătu cu patul puștii în pământ.
— Hei! Moșule! Eu îs dela curte!... N’auzi?
Moșul se întoarse clipind. Cu ochii micșorați și troeniți de sprincenele albe, îl privi pe Dănuț cum privești o rândunică pierdută în cer, sau o gâză prizărită printre ierburi.
— Ha?
— Poate că n’aude, săracu’! — interveni Monica. Vorbește mai tare, Dănut
— Tu să taci! Mo-șu-le, urlă Dănut, roșu la fată, n’auzi odată?
— Aud?
— N’ai văzut un domn și-o domnișoară? — răcni Dănuț ca pentru cineva din lună.
Moșul trase cu ochiul la carul cu boi oprit în drum, trase cu ochiul și la fata lui Dănuț, posomorită cu toată veselia flăcărilor, — și-și căută de treabă mai departe. Un alt păpușoi fu tolănit pe cealaltă coastă de-o mână deprinsă cu
focul.
