LA MEDELENI 197
- Dănuț, nu vrei să mergem mai încet?
- N’ai decăt să rămâi singură.
- Nu, Dănuț... eu cu tine vreau... da’ nu mai pot. Hai mai încet, Dănuț...
- Dacă-ți place! Eu mă grăbesc.
- Dece, Dănuț? Moșu’ Puiu ne așteaptă.
- Aii! Am spus odată!
...In drum, o vrăjitoare aținuse calea împăratului. Cu manile fiindcă isprăvise gloanțele imparatul se luase la trântă cu ea. In ajutorul vrăjitoarei săriseră din cimitir toate duhurile rele. Dar mânele împăratului erau de fier, ca și curajul său. Pușca intr’o mână, mâna vrăjitoarei în cea laltă, - și la drum. împăratul se ducea să înece vrăjitoarea in sângele balaurului răpus... Halal de-așa împărat!...
Din marele belșug ceresc, cădeau steluțe, stele și luceferi prin noapte și prin veacuri.
— Ce stai?
Dănuț întoarse capul îndărăt. Monica privea cerul cu ochii măriți ca și cum ar fi văzut zborul unui înger. Apoi, cu aceiași ochi, îl privi pe Dănuț.
- Vai, Dănuț, ce frumos e!
Așa se desvălui sufletului Monicăi, întâia noapte lirică a lunii...
- Unde-s - se răsti Dănuț dând drumul mânii de prisos de acum înainte.
- Crede-mă c’aici i-am lăsat! - se apără Monica, indoindu-și degetele înțepenite de strânsoarea viteazului împărat.
