196 IONEL TEODOREANU
- M’a trimes Moșu’ Puiu să te chem înapoi.
— Și dece fugeai?
- Mi-erâ frică, Dănuț.
— Aha!
— Te rog să nu mă spui Olguței. Ea se supără.
- Și eu mă supăr!
- Nu te supără, Dănuț. Eu îs fricoasa
- Știam eu!
- Cu tine nu mi-i frică.
- Hee! Cred!
- Tu ești băiat; ești curajos.
- Și ce vrei?
- Să mergem înapoi.
- Și dacă nu vreau?
— Atunci mergem acasă. Da’ parcă și tu veneai înapoi?
- Mă plimbam.
- Eu merg cu tine, Dănuț, unde vrei.
— Știi tu ce-i acolo? — o întrebă Dănuț, arătând cu țeava puștii.
— Satul.
— Nu. Ci-mi-ti-rul, vorbi tare Dănuț, estompând treptat silabele fioroase.
— Vai, Dănuț!
— Ți-i frică?
— Cu tine, nu.
Dănuț își stăpâni un oftat de ușurare.
— ...Bine. Hai cu mine înapoi.
— Lasă-mă să. te țin de mână, Dănuț...
Două mâni se încleștară, încuiate în apropierea cimitirului. Porniră. Pașii lui Dănuț creșteau. Din nou goana clocotea în el.
