LA MEDELENI 195
U-uuu... tra-raa... oo-ooop, hăuli ecoul desmățat.
- Moșu’ Puiu, mă duc eu să-l aduc, se oferi Monica, spăimântată de singurătatea lui Dănuț.
- N’are să-ți fie frică?
- Nuu, mințiră buzele Monicăi, desmințite de obraji.
Cu dinții și pumnii strânși, Monica o luă la goană orbită de întuneric. Pe măsură ce se în depărtă mai tare de cei rămași- pe loc, alergă mai iute. Și spaima, ca un greer negru și stri dent, țipa’n tăcerea ei: Dănuț, Dănuț, Dănuț...
Inimile celor doi fugari, lovindu-se una de alta pe neașteptate, căzură’n jos, de fier, și zvâcniră in sus, istovitor de elastic.
Cu picioarele cosite Monica se opri in drum, închise ochii și țipă, gâfâind: „Dănuț, ajutor"...
Lui Dănuț, in sprinteneala fugii, îi căzuse pușca din mâni în dreptul Monicăi. Țipătul Monicăi îl opri. Se întoarse îndărăt, ridică pușca și încruntat se porni asupra Monicăi.
— Dece m’ai strigat?
Ținea pușca de țeava, cu patul proptit in pământ, - calm. In schimb vorbele-i erau anemiate ca aripele fluturilor strânse în degete brutale.
Monica, muta, îl apucă de mână, sorbind adânc răcoarea serii.
— Lasă-mă. Nu vezi câ țin pușca?
— Tu ești, Dănuț?
— Eu, sigur, se făli glasul învârtoșat. Nu vezi! Ce cauți aici?
