LA MEDELENI 191
De unde răsuna?... De-acolo sau de-aiurea?... In tăcerea topită și’n umbra clipei vinete, suiau cirezele negre din fundul pământului, mânate de un hohot de râs hurducat, înăbușit și gros.
-Ali, vin aici. Ține-l de gât.
Dănuț ascultă porunca epică. Olguța se lăsă într’un genunchi, își sprijini cotul de genunchiul celălalt, și ochi, și ochi, până când țelul se în crusta in burta albă ca un ciob de lună. Din inima Olguței și din pușca împietrită, glonțul țâșni... și nimeri. Labele Fiței izbucniră în sus, tragice, ca brațele unui blestem. Imbrâncit de glonțul care-l găurise, trupul se prăvăli în apă...
Răsăreau stelele pe cerul creștin.
- Bravo, Olguța. Asta-i lovitură de maestru. Meriți o pușcă de vânătoare.
- Olguța, îți dau ție pușca mea, sări Dănuț cuprins de entuziasmul darnic al marilor evenimente.
- Merci, păstreaz’o. Eu am să am pușcă de vânătoare.
— Olguța am câștigat pariul. Adică tu’l-ai câștigat. Un cataif cu frișcă dela mama, — și un flacon de parfum dela mine.
- Herr Direktor, nu se putea să scape. Trebuia s’o ucid.
— Dece, măi drace?
— Așă... Fiindcă-mi eră frică de ea, răspunse tare Olguța ca s’o audă și Olguțele din trecut.
Acesta fu epitaful celor două Fițe.
- * *
