din cap moșneagul. Ba trag eu, când am vreme! Toate cu rânduiala lor.
— Da’ acuma de ce nu tragi?
Moșneagul ridică din umeri. Cum să tragă? Palmele lui negre și bătătorite învăluiau, ocrotitoare, pumnișorii albi încleștați pe hățuri, ca două coji de nucă miezurile fragede.
— Da’ caii cine să-i mâe, duduița moșului?
— Cine??… Eu.
— Bată-te norocul să te bată!
— N’ai titiun? — îl cercetă Olguța, imitându-l.
— Cumpără moșu’!
— Moș Gheorghe, începù Olguța cu sfială, întorcând spre el coada ochilor negri ca două capete de rândunici eșite din cuib, ți-am adus un pac di titiun... Vezi că m’am ținut de cuvânt, Moș Gheorghe! — îl dojeni ea cu seriozitate.
De astăvară făgăduise Olguța, moșului, un pac di titiun și nu uitase! Pacul eră o cutie de tablă, cu tutun de lux, cumpărată de Olguța din banii ei, decu toamnă, și păstrată în dulăpiorul ei un an întreg.
Olguța n’aveà bunici.
Chipul vioiu și ghiduș al moșneagului se încruntă de înduioșare. Ochii mici se micșorară sclipitori; mustețile ’mproșcate-a neastâmpăr, tremurară zburlite. Cuprinzând c’o mână hățurile încrustate cu mânile Olguței, scotoci cu cealaltă în buzunarul de la piept, scoase o garofiță săl-
