LA MEDELENI 189
- Uite-o! Nu frage. Mai stai.
Răposata Fița Elencu răsărise din apă... sau din salcie. Și toate broaștele, împrejmuind cu ochi și bube, salcia, începură a prohodi în cor.
Burduhănoasă ca un idol chinezesc, leproasă, știrbă și gușată, Fița Elencu nu se clinti din fata puștei.
Glonțul porni, - piatra porni. Și glonț și piatră in zădar.
Prohodul broaștelor, din ce in ce mai urlător, gonea parcă și glonț și piatră.
Cu mișcarea elegantă a vânătorilor - asemănătoare cu destinderea in salt a ogarilor - Herr Direktor sprijini pușca de umăr și trase din nou. Piatra după glonț.
Galeș și sinistru, Fița Elencu îi privea.
Și deodată, înghițită, Fița Elencu rămase numai in ochii vânătorilor. Salcia goală. Broaștele se risipiră.
- Ce zici, Herr Direktor?
- Știu eu!... E greu să tragi în apă; te orbește lumina... Urâtă broască.
— Urâtă broască, oftă Olguța.
- Urâtă, șopti Monica strânsă de un fior in spate.
— Hai să plecăm, Moșu’ Puiu, se grăbi Dănuț.
- Nu, dragă. L’am scăpat pe decan. Să ne luăm măcar revanșa cu membrii baroului. Institui premiu un leu de broască. Eu țin contabilitatea. S’a făcut?
— Bravo, Herr Direktor! Lasă că le-arăt eu!
— Dănuț, începe tu... Nu te pripi, măi băete!
