Olguța își încerca praștia întinzând-o prelung cu un gest grațios. Monica asculta țânțarii al căror țiuit apropiat era ca freamătul tânguitor a mii de vioare, în cer parcă.
Un broscoi încalecă o broască și împreunați se azvârliră hâzi în apa nupțială, urmați de un inel de-argint înfiorat. Alte broaște țâșniră din apă; cu salturi de gumă trecură prin mâl, rămânând în genunchi, nemișcate, cuprinse de un brusc extaz.
Din vălurele răsăreau capete cu ochi holbați de înnecat și s’afundau la loc.
Dănuț nu se simțea la îndemână. Prin apă îl pândeau mii de ochi… Și apa e adâncă!… Și apa e ciudată ca o neînsuflețită mână de mort, care deodată poate să te apuce și să te tragă dincolo…
Încet, încet, deandaratelea – ca cineva care se teme să nu fie prins pe la spate – soarele roșu, mare și rotund se ’ndrepta de iaz, privindu-l.
Când vorbele amuțesc, gândurile încep să vorbească singure, iute, ciudat… Dănuț ar fi fost mulțumit să-l atace Olguța. Dar Olguța pândea luciul apei din preajma sălciei, ca pe-o ușă îndărătul căreia o mână apăsa clampa.
— Sst.
Nu vorbea nimeni. Herr Direktor aruncă țigara și trase trăgaciul.
— Acuma să știți că ese, șopti Olguța, cu fruntea brăzdată.
Monica își astupă urechile.
În jurul sălciei, subt apă, zvâcneau noroadele mucegăite.