LA MEDELENI 187
Răsună dinspre trestii orcăitul broaștelor, ca mii de saci cu nuci scuturați. Larma crescu patetică. Orăcăitul se dezlănțui mai pătimaș, întretăiat de bocete, de văicăreli și tânguiri - ca psalmodia unei sinagoge.
Pe mal ședeau broaște cu gura blazată și ochi astronomici privind cerul fără stele... Hămăitul lui Aii le fâcu să tresară, fără să le alunge din lenea lor și-a mâlului.
— S’așteptăm, Herr Direktor. Ai s’o vezi acuși.
— Tu o cunoști, Olguța?
— Sigur. Nu pot s’o sufăr! Așa-i de obraznică!
— Lasă, Olguța, că-i vin eu de hac.
Monoclul lui Herr Direktor o așteptă pe Fița Elencu. Și pușca încărcată. Și praștia Olguței pe deasupra.
De aproape broaștele erau soliste. Lătratul lor aquatic nu pornea vulcanic din craterul soarelui de-apus, sau din nostalgica paloare-a lunii, — ci din câte un trup bubos și moale ca de bătrâneță viermănoasă.
— Olguța, poate că ese’n altă parte.
— Nu, Herr Direktor, iți spun eu. Acela-i tronul ei.
Mâna Olguței izbucni dușmănos, arătând cu degetul un ciot de salcie săltată deasupra apei, mult mai încolo de mal, ca dinadins. Incomat de lintiță, ciotul părea un trup de cal decapitat, oprit din salt, cu copitele în apă, și’ncremenit.
Pânda începuse. Herr Direktor aprinse o țigară.
