LA MEDELENI 185
— „Naturalia non turpia”.
Nimeni nu crâcnea. Pofta de mâncare pierea, ca toate celelalte.
Intr’o bună zi, Fița Elencu începu un post care ținu mai bine de două luni — și care-i grăbi sfârșitul - fiindcă dinții luaseră drumul iazului.
Feciorul venise la masă cu pocalul gol, așâ de palid la față că parcă-și aducea inima în pocalul fără de dinți.
- Eu i-am zvârlit în iaz, vorbise răspicat Olguța, intr’o tăcere de oraș îngropat subt lavă.
- Să-mi aducă un pahar cu lapte la mine în odae. Și mata, fetițo, să poftești la mine după ce-i stă la masă.
Olguța nu-și pierduse pofta de mâncare: dimpotrivă, cu plecarea dinților, pofta-i venise la loc. După masă, intrase în odaia Fiței trântind ușa, ostentativ.
— Am venit.
Fița o privise din cale-afară de lung — cu toată puterea ochilor și a minții - făcând-o pe Olguța să crească mare in viitor, cum germinează o sămânță în mâna unui Fakir.
Și pentru întâia oară în viața lor, buzele fără dinți sărutaseră c’un fel de acră duioșie, obrajii aprinși ai Olguței. Din clipa aceia, Fița Elencu nădăjduise că neamul ei de „papă-lapte“ mai căpătase o Fiță Elencu. O lăsase moștenitoare.
Drept răsplată, după bine-cuvântata ei moarte, Olguța botezase cu numele celei răposate, o ciudată broască.
