LA MEDELENI 183
cu aripi, pe care nimeni nu cuteză să-l atingă...Dar pe împărat ii ascultă ca un câne.
Zmeul avea balauri la poartă și buzdugan năpraznic în cui... Și ce? Impăratul avea pușcă... Să poftească zmeul!... Impăratul avea în cartușieră moarte pentru o sută de zmei și tot atâția balauri... Cartușele le păstră Herr Direktor, dar Zmeul n’aveâ de unde să știe ce știa Dănuț.
Armata din spatele lui Dănuț — mai puțin Monica - mergea să ucidă o legendă și să câștige o prinsoare cu prilejul botezului vânătoresc al puștii lui Dănuț.
Iată obârșia legendei: In casa lui Conu Costache Dumșa, sultănise vreme îndelungată, peste toți și peste toate, Fița Elencu, sora lui mai mare, mult mai mare.
Vlăstar urât al unui neam de oameni frumoși, Fița Elencu, eră hâdă pentru întregul ei neam în cumpăna a două veacuri, pe care o înclină înspre ea. Dar nimeni n’ar fi cutezat să gândească măcar, una ca asta, căci ochii verzi ca verdele veninului, ai Fiței Elencu, răzbateau dincolo de frunțile plecate în fața ei. Deșteaptă pecăt eră de slută, răutatea ei le întrecea pe amândouă la un loc.
Când plecă la Medeleni, în cupeu, însoțită numai de cărți în felurite limbi, aduse de prin străinătăți, — Iașul boeresc, scăpat de robia roșie și verde a unei limbi și a unor ochi, — ofta cu dulce ușurare. In schimb, la Medeleni, începeau vremuri de bejenie. Peste copilăria și tinereța
