182 IONEL TEODOREANU
— Ce o ce, mamă?
— Ca o cucoană. Asta a vrut să spue mama și nu găsea cuvântul.
— Merci, Grigore. Cuvântul acela îl găsești tu mai ușor decât mine.
— El mă găsește!- zâmbise Herr Direktor cu modestie.
— Grigore, ești un caraghios! Uite: eu am mâni mai negre decât tine. Soarele-i sănătate. Atâta cochetărie la un bărbat?!
— Dragă Alice, îmi plac mânile țigăncilor fiindcă-s fine și uscate, nu fiindcă-s negre. Să mă iertați cu soarele dumneavoastră! Mă pârlesc eu deajuns la cărți!
Monica mergea alături de Olguța. In sufletul ei, pe o creangă înflorită, se legănau pasările brodate pe kimono, la adăpost de puști și ochi de vânători.
...Armatele închipuirii lui Dănuț, călăuzite de împăratul lor, mergeau să ucidă un zmeu străjuit de balauri. Primejdiile pândeau la tot pasul. Zmeul putea se fure soarele și să arunce noaptea ca un codru des în fața năvălitorilor. N'aveă grijă împăratul! Dădeâ foc codrului și trecea mai departe printre flăcări. Parcă pompierii nu umblă prin foc!... înaintea lui Dănuț alergă Aii cu coada țanțoș răsucită în sus ca o musteață rurală. ...Cânele împăratului eră năzdrăvan. Putea crește cât o vacă; se putea preface în armăsar
