LA MEDELENI 181
— Tot una.
— Ai să-ți schimbi părerea.
— Eu?? Nuu.
— Tu. Și eu ini-am schimbat părerile decând am nepoți.
- Tu nu ești fricos, Herr Direktor.
- Sunt, când trebue... prudent.
- Ce-i asta prudent?
- Curaj cu lingurița.
- Ca o doctorie.
- Așa-i bine.
- Nu-mi trebue. Eu îs sănătoasă.
- Olguța, de ce o superi tu pe mama?
- Fiindcă-i mama mea, Herr Direktor.
La câțiva pași înaintea celorlalți, cu pușca plecată in jos — ca vânătorii — Dănuț își ducea oștirile la luptă. Oștirile din spatele închipuirii lui Dănuț erau nesfârșite. Incepeau de unde' răsare soarele și coborau și suiau dealuri - hăt! în urmă - se revărsau pe câmpii, — și abia capetele lor ajungeau pe viteazul împărat din frunte, ai cărui pași erau pașii oștirilor care-l urmau, mute, supuse, ca o trenă uriașă.
Armata din spatele concret al lui Dănuț eră alcătuită din Herr Direktor, Olguța și Monica. Pentru expediția vănătorească - copii fuseseră iertați de somnul ritual în această zi - Herr Direktor îmbrăcase haine ușoare de tussor și inaugurase casca de colonist. Nu lipseau nici mănușile cu toți nasturii incheiați. Herr Director își păstră albeața mânilor îngrijite ,,ca o...“ spunea doamna Deleanu.
