atâția maci, de parcă toate pozele Scufiței Roșii din cărțile de basme, porniseră însuflețite, lăsând albe paginile, rumenind câmpiile…
„Ce bine-i stă în negru” gândi doamna Deleanu, și îndată-și duse cu spaimă superstițioasă, mâna la gură. Monica avea abia zece ani și purtase de trei ori haina de doliu, pe care copilăria ei o îmbrăcase acum pentru ultima oară, fiindcă de acum înainte nu mai avea pe nimeni… Rochia neagră, pentru moartea bunicei, i-o făcuse doamna Deleanu…
— Monica, ce culoare îți place ție mai mult?
Ochii fetiței priviră grav pe doamna Deleanu.
Prinzând privirea îndreptată asupra rochiței de doliu, își plecă genele negre pe ochii de miere brună. Obrajii i se împurpurară; lacrimi mari îi alunecară dealungul feței. …Mânuțile ei strânseră rochița ca pe o păpușă primejduită.
— Pui mic, pui mic, n’am vrut să te supăr!
Ii luă capul mâhnit pe genunchi murmurându-i descântecul cu vorbe dulci, pentru durerile copiilor și-ale îndrăgostiților.
Câmpiile zvoneau de râsetele glasurilor mici. Lumina soarelui adânc se dăruia pământului.
— Iartă-mă tante Alice, n’am să mai fac!… Imi place albastrul, șopti Monica, îmbrăcând cu-albastrul cerului unde erà bunica, blondul holdelor unde ’ncepeà vacanța.
— Nu mai tragi din lulea, Moș Gheorghe?
— Duduița moșului, toate le știe!… — clătină
