LA MEDELENI 177
Profira intră cu tablaua de dulceți.
— Iraca’n de mine!
— Te-ai speriat, Profiro?
— Nici nu te-am cunoscut, coniță, sărut mâna.
— De ce râzi, Profiro? — o întrebă doamna Deleanu văzând tablaua primejduită de hurducăturile vulcanice ale veseliei pântecoase.
- ...
- Spune, Profiro!
— Să nu vă supărați, coniță! Tare-i frumos! Parcă-i la panoramă!
— Bravo, Profiro!
- Trăiască Profira!
— Să închinăm un pahar cu apă in cinstea Profirei!
- Să trăiți și dumneavoastră și tot veseli să fiți.
- Dănuț, tu nu te servești?... Da’ tu ce cauți, Anica?
— Hă!
Prin ușa întredeschisă, Anica, numai ochi și zâmbet, sorbea tot ce vedea, minunându-se. Peste umărul ei, cu gura până la urechi, se ivi capul de lună umoristică al bucătăresei.
— Ce-i? Ați venit la panoramă?
— Hă!... Hâ! zâmbiră dimpreună, cu glas de soprană și de bariton, Anica și baba.
— Hi-hi! — le îngână Profira, clipind din ochi cătră ele.
Se auzi un pocnet. Baba se răsuci. Anica o zbughi. Peste hotarul gol al pragului, Olguța sări in odae c’un bici în mână.
Ionel Toodoreanu, La Medeleni. Voi. 1
