174 IONEL TEODOREANU
dogorîtă care imită foița lor. Profira luă ceapa, o suci, o întoarse, tot trăgând cu ochiul la zâmbetul neliniștitor al copiilor.
— Fă-ți cruce și mănâncă, o sfătui Olguța văzând-o că se codește.
— Hai Profiro, zi: Doamne-ajută.
- S’o curăț, coniță... Nu-i lucru curat.
- Ia nu te mai strâmbă. Parcă n’ai mai văzut ceapă de când ești!
Profira făcu o cruce cu limba în gură și mușcă din ceapă, fără s’o mai curățe, cu nările înfiorate de teamă.
— Ptiu! scuipă ea în pestelcă, scărpinându-și limba cu dosul palmei.
— Te-ai otrăvit. - Doamne păzește! Asta-i doftorie, coniță!
- Ceapă nemțească, Profiro!
— S’o mănânce sănătoși. Mă lipsesc.
— Fugi și adă apă de băut.
Un morcov aruncat de Olguța o expulză pe Profira. Ridicându-se în picioare, doamna Deleanu redeveni severă gospodină.
— Vai-vai-vai! Ce-am făcut aici! Parcă-i un bazar din Stambul.
- Herr Direktor, lasă-mă să-ți fac un turban, îl rugă Olguța născocind un mijloc de-a prelungi dezordinea.
— De unde turban?
- Fac eu c’un prosop.
- Se aprobă. Atunci dați-mi și un șal.
— Știți ce? — se amestecă doamna Deleanu
