LA MEDELENI 171
— Ș’acum deschid bazarul de jucării. Jos moșnegii!... începem după vrâstă. Dănuț e cel mai mare. Poftim o pușcă, Dănuț. E cu doi ani mai mică decât tine: calibrul nouă. Uite și-o cutie cu cartușe. Uite și cartușiera.
Pușcă adevărată! Adevărată! La așa bucurie nu s’așteptâ. Inima lui Dănuț, ca un toboșar napoleonian bătu imnuri de glorie... Ținând pușca in mână, aruncă o altfel de privire Olguței. Olguța îl privea mai dinainte, așteptându-l.
Intâlnindu-i ochii, Dănuț își răsuci privirea spre geam, ocoli plafonul, și strânse mai tare pușca. Ochii Olguței parcă erau de un calibru mai mare decât al puștii.
- Dacă vrei, uită-te și tu, Olguța.
Mută, Olguța luă pușca din mâna diplomatică in mâna ei războinică. Pușca devenise internațională.
- Dănuț. Dănuț. Tot Dănuț! Iar Dănuț! Încă Dănuț!... Nu cumva te-am protejat?
Pachetele zburau unul după altul pe al treilea divan.
— A venit rândul Olguței. Poftim cizme de călărie și pantaloni de amazoană. Bluza să-ți facă maică-ta. Cal să-ți dea tată-tău.
- Măi-măi! De antilopă! — se minună doamna Deleanu pieptătănd-o pe Monica.
— Ce vrei. Pentru-așă gazelă!
— Herr Direktor...
— Olguța!... Ajutor, oameni buni! Tigroică, nu gazelă! gemea Herr Direktor năucit de sărutările Olguței.
