— Hai, papa, te rog… iute…
— Stai, frate, ce atâta grabă? Doar nu ești președinte la casație!
— Să dea Dumnezeu s’ajungă! — dori din adâncul inimii, domnul Șteflea.
— Ai ajuns cu vre-un proces pe-acolo?
— Chiar pân’ acolo, nu, se spovedi el modest… Numai la Curtea de Apel, — dă, ca omul!
— O mână de-ajutor?
— Dac’ ați vrea! — îndrăsni el.
— Ei! Om vorbi altădată.
Dănuț se muiase: trăsura nu se mai vedeà. Un nod amar i se urcă în gât, amintindu-și cum se urcase Olguța pe capră… Atâta obidă se abătù asupra lui, încât subt pleoapele închise închipuirea-i dădù buzna în trăsură, alături de mama lui: să poată plânge și să fie consolat… Locul erà ocupat de Monica!… Dănuț dădu pinteni roților bihuncii.
Picioarele Monicăi nu ajungeau până la podeaua trăsurii; atârnau. Totuși nu și le legănà.
Nici nu băteà cu vârful ghetelor sârguitor lustruite toaca, în geamandanul ei de pe scăunaș. Și mânile Monicăi pluteau liniștite pe genunchii împreunați. Numai vârfurile degetelor se ridicau uneori… și iar se lăsau, și iar tresăreau răsfirându-se…
…fiindcă deadreapta și deastânga drumului se legănau lanuri de culoarea soarelui, când luminate, când umbrite, — fiindcă pe-alocuri s’alungau
