— Bietul tata!… „Măi băeți, de unde vine așa miros urît?“ Cum să-și închipue bietul bătrân că leii de lemn deveniseră carnivori!
— Se stricase carnea, papa? întrebă Olguța cu ochii scânteetori de mândrie, năvălind în trecutul poznelor părintești.
— Da, Olguța, zâmbi domnul Deleanu. Parc’o văd pe mama cu ochelarii pe nas, inspectând pe subt dulap, pe subt biurouri, pe subt covor… S’a uitat la tălpi: nimic!
— Și tu tăceai, papa?
— Tăceam, ce era să fac!
— Și Moșu’ Puiu nu te-a spus?
— Se poate! Frați și trădători?
— Și ce s’a întâmplat?
— Tot mama a descoperit isprava! Avea un nas! Când începusem să fumez — eram printr’a patra de liceu — mâncam câte o lămâe întreagă și fugeam pe-afară cu gura deschisă ca să nu mă simtă, — și tot mă descoperea.
— Papa, te-a bătut pentru conserve?
— Nu m’a putut prinde. M’am suit pe acoperiș, amenințând că mă zvârl de-acolo dacă nu mă iartă…
— Iorgule! — îl mustră doamna Deleanu.
— Așa-i Semănam cu Olguța când eram mic!
— Ș’acuma, papa.
— Olguța!
— Acuma ’mi sameni tu mie, oftă domnul Deleanu.
— Herr Direktor, mai spune ce făcea papa?
