— Da moșu’ Puiu. Chiar mi-i poftă.
— Vai de mine, Dănuț! Ce-i lăcomia asta? Acuma ne-am sculat dela masă!
— Lasă-l să mănânce cât vrea. La vrâsta lui…
— Bine-bine! Profiro, dă-i o farfurie, oftă doamna Deleanu… Și să mănânci frumos, te rog! Măcar atâta!
— Buftea-Buftea!
Buzele Olguței insultau pe șoptite, și topeau lung aurul onctuos din care o apăsare numai revărsă șipote de miere glacială.
Dănuț întoarse capul, strivi o lacrimă între pleoape, și cu un gest de sinucigaș împlântă furculița în sarmale.
Aroma cantalupului plutea răcoroasă deasupra arșiței de varză ardeiată, ca un curcubeu al fericiților.
***
În odaia turcească, pe cinci divane rânduite ’n șir dealungul zidurilor de cetate, odihneau covoare moi de lânuri înflorite ’n Orientul unde lenea și cadânele-s frumoase ca și basmele celor o mie și una de nopți.
La fiecare căpătâiu, vegheau măsuțe arăbești, fin încrustate cu lucirile de ger ale sidefului. De pe nici-una nu lipsia tablaua de aramă împodobită cu mlădii desenuri, nici narghileaua cea cu trompă lungă pentru fumul lung.
Pe jos, covor mai plin decât ale divanurilor,