— Ba eu! îl înlătură Olguța.
— Eu am spus întâiu!
— Ce-are a face!
— Ba are!
— Nu vorbesc cu tine.
Intre timp doamna Deleanu se urcase în trăsură.
— Bine, da’ cu mine nu vine nimeni?
— Eu, tante Alice, se oferi Monica.
— Atunci, voi, haideți cu mine în bihuncă.
— El să meargă în trăsură, stărui încruntat Olguța.
— Duduiță, îi șopti Moș Gheorghe, hai cu moșu’ pe capră.
Olguța se însenină… dar repede-și luă o figură de mucenică.
— Dute cu bihunca! Mie nu-mi trebue!… Lasă-lasă! — se prefăcu ea că suspină, urcându-se pe capră — eu îs persecutată: știu eu!
Și smulgând biciul din teaca lui, șfichiui caii.
— Stai binișor, duduiță, că ne răstoarnă!
— Moș Gheorghe, zvâcni Olguța cu neastâmpăr între picioarele lui, mână cât poți… Să nu cumva să ne ajungă! Auzi, Moș Gheorghe?
— Vă salut cu respect, coane Iorgule!
— Hei! ce mai faci domnule Șteflea? Tot voinic? Tot vesel?
— Vă mulțumesc! Cu slujba… Mmdă…
Neastâmpărul și mânia clocotea în sufletul lui Dănuț, încălecat pe bihuncă; deopotrivă și ’n copitele calului rămas pe loc, în urma trăsurii.
