LA MEDELENI 159
— Contra! Sunt la al doilea abataj de sarmale! După asta să-mi face-ți coliva.
Dănuț ridicase degetul subt fața de masă. Ce? Erau la școală? Sigur că mânca și el. Nici nu mai încăpea vorbă. Se simțiâ în stare să mănânce el singur tot cantalupul.
Din cantalupul tăiat în două, ca dintr’o besacteâ orientală, curgeau șiraguri blonde și roșcate.
- Hm-hm-hm! se pregăti Olguța zăngănind cuțitul de farfurie.
Cu o legănare de evantaliu, mâna Monicăi alungă mirosul sarmalelor... Buzele lui Dănuț se crăpară umede, topind în gură și în plămâni adierea care te face să închizi ochii și să-ți lărgești nările și pieptul, ca întâia sărutare a fecioarelor aprige.
- Dănuț, tu nu mănânci cantalup?
- „Sigur că da, sigur că da“ vociferau gândurile îmbătate de făgăduinți mereu împrospătate.
- Nu, merci.
De ce? Tăcu mândru și amar... De ce?... Fiind că așă vroia... De ce?... De multe ori buzele lui Dănuț erau dușmanele lui Dănuț... De ce?... Lasă...
- Porția lui o mănânc eu, hotărî Olguța, dând din picioare.
Dănuț înghiți în sec de mai multe ori, cu ochii la farfuria sarmalelor - lua-le-ar dracu’! — cu sufletul la poarta paradisului pierdut unde veghea Olguța cu dinții și cuțitul.
- Dănuț, noi doi nu umblăm cu fleacuri. Hai și-mi ține tovărășie. Sarmalele-s mâncare serioasă.
