— Respectili mele, coani Iorgi! — răsună un glas dela fereastra vagonului următor.
— Vus tis di Iancl?… A ghiten Weig.
La auzul jargonului ireproșabil, ferestrele vagonului de-a doua, se umplură de capete semite, ca ferestrele unei cafenele depe Ștefan cel Mare… și de serviabile salutări. Care negustor din Iași nu fusese sau nu erà clientul lui conu Iorgu Deleanu!
— Copii! Copii!! Ia mă rog! — îi potoli doamna Deleanu, despărțind la timp pe Dănuț de pumnul și piciorul Olguței.
— Am să-ți arăt eu ție, gesticulă Olguța.
— Lasă, Olguța, nu vorbi c’un rău crescut, o împăcă Monica, luând-o de braț.
Porniră înainte, împreună cu doamna Deleanu… Dănuț le ajunse din urmă.
— Voi… voi sunteți niște fete! — le aruncă el cu glasul înnecat de indignare.
— Nu-i adevărat! — bătu din picior Olguța, răzbită de insultă.
Nici nu mai încape vorbă. Tu ești băiat, interveni domnul Deleanu. Singura noastră fetiță e Monica. Așa-i, Monica?
— Ba și eu! — protestă Olguța… Da’ nu-i dau voe lui — îl fulgeră cu degetul — să mă insulte!
— Numai foc îi duduița noastră — șopti Moș Gheorghe, cu zâmbete ’n mustăți și ’n ochi, cătră omul care ’ncărcà geamandanele în căruță.
— Pace vouă! — le porunci râzând domnul Deleanu. Cine merge cu mine în bihuncă?
— Eu! — se pripi Dănuț.
