– Cum poți să spui așa ceva!… Nu l-ași putea suferi!…
Zărind inima harbuzoaicei neisprăvită de Dănuț, Olguța începu să împlânte în ea scobitori.
— …E directorul unei societăți foarte mari… nu știu ce fel… ceva cu electricitate și cu Nemți.
— Și seamănă cu moșu’ lorgu?
— Nu. Nu știu cu cine seamănă! Cu papa nu seamănă de loc… Ai să-l vezi. Eu îl iubesc.
— Și eu, consimți diplomatic, Monica… Ce ai tu, Olguța, cu harbuzul lui Dănuț?
- M'a insultat! Mă răzbun.
Ca cele șapte săgeți din inima biblică a Mariei, simbolicele scobitori îndurerau miezul harbuzului locțiitor al lui Dănuț.
- Păcat de harbuz! — cercă Monica s'o înduplece.
Altă scobitoare pătrunse mai adânc.
— Să nu se supere tante Alice!
Alta urmă, temerară.
— Olguța, haidem afară, să văd și eu automobilul.
- Lasă că-l vezi. Mai e vreme. Noi avem ecou la Medeleni: de asta am auzit eu trompa… Monica mi se pare că ești șireată!… Sigur ca și mine.
Isprăvindu-și vindicta, Olguța o întregi cu un pocnet de prună, jubiliar.
— Olguța, îmi dai voe să scot scobitorile?
— Cum vrei! Eu am isprăvit.
Monica plivi miezul străpuns, adunând scobitorile în farfuria ei. Ionel Teodoreanu, La Medeleni. Vol. I
