Gestul bucuriei, al enervării și al spălatului pe mâni erà acelaș la domnul Deleanu.
Dănuț se bosumflase; nimeni nu-l luà in seamă, nimeni nu se uità la el! Inchise ochii și se făcù nevăzut!
— Mamă, unde mi-i pălăria — gâfâi Olguța, sosind în goana mare dela cai.
Un cap de bunic, cu ochelari de aur pe vârful nasului apărù la fereastra vagonului.
— Mă rog, a rămas în compartiment o pălărie de domnișoară; nu-i a dumneavoastră?
— Ba da! — o revendică Olguța cu tărie.
— Mai bine mulțumește domnului, Olguța… Poftim! Ce ți-ai mai uitat? — o cercetă, măsurând-o din cap până’n picioare, doamna Deleanu.
— Pfuuu! — izbucni Olgața, dând cu ochii de Dănuț.
Șopti ceva la urechea Monicăi.
— Pfuuu! — pufniră amândouă.
— Buftea-Buftea poloboc, cioc-poc, cioc-poc! — apostrofă Olguța pe Dănuț.
Cele două săptămâni de vacanță la țară îi rotunjiseră obrajii, stârnind astfel o nouă poreclă pe buzele Olguței. Deșteptat din posomorală și uitare, Dănuț măsură pieziș pe sora lui, și cu mânile care ținuseră sfoara zmeului, o pălmui din două părți, alungând depe obrajii ei paloarea examenelor.
— Bravoo! Galant cavaler — se amestecă dela fereastra trenului pornit, domnul cel bătrân.
