136 IONEL TEODOREANU
Monica întinse Olguței, în palmele alăturate, legătura desfăcută, cu bumbii tarcați.
— Monica, du-te ’n casă și împarte-i în două.
— N’o lăsă, Moș Gheorghe, striigară într’un glas băeții gata să se repeadă după Monica.
— Ia!
Olguța se ridică în picioare, privindu-i de sus.
— Vrasăzică Moș Gheorghe v’a dat bunghii...
— Nouă ni i-o dat, se scuturară ei.
— Vouă, vouă! Da’ de ce vi i-a dat?...
— Ca să ne giucăm noi! — se bătură ei peste piept.
— Și voi așa ați făcut?
- Da’ cum?
— Da’ cum?... Eu m’am bătut, sau voi? Ia să văd...
Călcâile goale ale lui Ionică sfredeleau pământul... Degetul cel mare dela piciorul lui Pătru se ridică in sus, nedumerit.
— Vrasăzică, în loc să vă jucați cu bunghii lui Moș Gheorghe, voi v’ați prădat.
— El m’o prădat!
— Is bunghii mei! Zi măi, ci stai!
— M’ai prădat.
— Ei, acuma vorbesc eu... Vrasăzică v’ați prădat și v’ați bătut... Și Moș Gheorghe, fiindcă nu l-ați ascultat, vă ia înapoi bunghii. Așa-i, Moș Gheorghe?
Privit din trei părți, moș Gheorghe clipi.
— Dă! — oftă el cu ochii Ia Olguțâ.
— Acuma să vă văd!
