LA MEDELENI 133
- Acuși v’arăt eu vouă! De ce vă bateți?
-...
Amândoi băețașii îndreptară o căutătură cruntă spre Olguța, ca doi tăurași în fața muletei toreadorului.
— Măi, da’ voi n’aveți gură - când vă ’ntreabă duduița? interveni Moș Gheorghe.
— Ia l-am găbjit!
— L-am trântit oleacă!
— Cum iți zice ție?
— Ionică.
— Și ție?
- Pătru
- Și tu de ce plângeai? — se înturnă Olguța cătră cel mărunt.
- El îi frati-meu, lămuri, tot mohorit, Pătru.
- Și ce i-ați făcut?
- Olguța, spune să-i șteargă nasul. Uite ce ochi frumoși are, șopti Monica, arătând doi ochi albaștri și un năsuc tare necăjit.
— Auzi măi, șterge nasu’ lui frati-tău!
- Da’ di ci?
— Da’ di ci-i frati-tău? — se îmbufna Olguța, îngânăndu-l.
Cămeșuică celui mic, devenind batistă, descoperi o goliciune pântecoasă...
— Măi broscoiule, să nu mai plângi! Și voi veniți cu mine.
— Parcă am făcut ceva! — se înspăimântară, băeții, codindu-se în fața porții și-a poruncii.
— Hai-hai! când spune duduița!
