132 IONEL TEODOREANU
— Are moșu’ un paneraș.
— Să le mâncăm Moș Gheorghe.
— Așâ zic și eu.
— Bune-s!
— Dulci-s!
— Mai bune decât apa, duduițelor.
— Bună-i și apa, Moș Gheorghe, da ci-că au intrat muștele.
— Dacă îți spune Moșu’.
— Le-ai prins mata de-afară, că ’n casă nu-s Moș Gheorghe!
— Ba zău!
— Hai să te cred, Moș Gheorghe, că bune-s busuioacele când ți-i sete de apă.
— Toate le știe duduița moșului.
— Moș Gheorghe ce s’aude?
— Ia niște copii... S’o incăerat. Copii, da!
— Se bat, Moș Gheorghe?
— Ei! Se hârjonesc ei așa.
Olguța sări drept in picioare, privi; și se repezi la poartă.
— Ce-l bați, măi, nu ți-i rușine?
Mai năltuți drecăt Olguța, cei doi băeți de țăran, se băteau cu destoinicie pe tăcute, icnind numai. Alături de ei insă, un copilaș mărunt în cămeșuică, țipă și se văicărâ ca un lăutar tocmit pentru bătaia celorlalți.
— Și tu ce țipi.
Cel mic amuți, trecăndu-și dosul palmei peste nas.
