— Ș’acuma să mă vedeți pe mine, îi vesti Olguța ridicându-se la loc în norii de asfințit, de culoarea lor.
— Rău te-ai înfierbântat, duduița moșului.
Culcată pe lăicerul întins dealungul prispei, Olguța zâmbea și gâfâiâ cu capul pe genunchii Monicăi.
– Nu mai pot! Uf! Nu mai pot! Moș Gheorghe, să-mi aduci aminte… am să-ți spun ceva. Monica, pune mâna aici.
— Vai, ce tare-ți bate inima!
Ar fi putut scutura un mănunchi de bujori cu bătăile inimii. Mâna Monicăi fugi spre frunte.
– Dă-mi apă, Moș Gheorghe… Multă.
— Vai de mine! Vrei să cazi la pat, duduiță?
— Dă-mi, Moș Gheorghe, nu mă lăsa.
Moș Gheorghe intră în casă oftând.
— Tu ești teribilă, Olguța!
— Ei!
— Da. Mie-mi vine amețeală.
— Nu se poate. Așa crezi tu… Eu ași vrea un scrânciob mare-mare-mare, un scrânciob de aici până la Iași. Știi ce-ași face?… L-ași lua pe Moș Gheorghe și dintr’odată l’aș lăsa la Iași.
– L-ai lua de aici?
– Când începe școala, nu acuma. Și după asta ași lua școala și ași zvârli-o în iaz, și în locul școlii ași aduce casa lui Moș Gheorghe…
Tăcură, urmărindu-și gândurile… Monica își închipui un scrânciob care ar duce-o în cer, la Bunica.