130 IONEL TEODOREANU
— Ș’acuma să mă vedeți pe mine, ii vesti Olguța ridicându-se la loc în norii de asfințit, de culoarea lor.
— Rău te-ai înfierbântat, duduița moșului.
Culcată pe lăicerul întins dealungul prispei, Olguța zâmbea și gâfâiâ cu capul pe genunchii Monicăi.
- Nu mai pot! Uf! Nu mai pot! Moș Gheorghe, să-mi aduci aminte... am să-ți spun ceva. Monica, pune mâna aici.
— Vai, ce tare-ți bate inima!
Ar fi putut scutură un mănunchi de bujori cu bătăile inimii. Mâna Monicăi fugi spre frunte.
- Dă-mi apă, Moș Gheorghe... Multă.
— Vai de mine! Vrei să cazi la pat, duduiță?
— Dă-mi, Moș Gheorghe, nu mă lăsă.
Moș Gheorghe intră în casă oftând.
— Tu ești teribilă, Olguța!
— Ei!
— Da. Mie-mi vine amețeală.
— Nu se poate. Așa crezi tu... Eu ași vrea un scrânciob mare-mare-mare, un scrânciob de aici până la Iași. Știi ce-ași face?... L-ași luă pe Moș Gheorghe și dintr’odată l’aș lăsă la Iași.
- L-ai luă de aici?
- Când începe școala, nu acuma. Și dupăasta ași luă școala și ași zvârli-o în iaz, și în locul școlii ași aduce casa lui Moș Gheorghe...
Tăcură, urmărindu-și gândurile... Monica își închipui un scrânciiob care ar duce-o în cer, la Bunica.
