că Olguța și sărise de pe scară, veselă, familiară, cum săreà și dimineața din pat pe covoraș.
— Vai, Olguța! vrei să mă îmbolnăvești? — țipă doamna Deleanu, alergând spre ea.
In treacăt Olguța-i sărută mâna și se repezi la vizitiu.
— Moș Gheorghe! Moș Gheorghe! Am venit!
In urma Olguței se coborâră bagajele — trecute pe geam lui Ion — apoi domnul Deleanu, chefliu, în haine de soie-écrue, cu panamaua pe ceafă, gata să glumească, să interpeleze; după el, cu mișcări liniștite și ochi mari de îndrăgostită, privind și respirând vacanța, Monica.
— Iți pare bine că ai venit la noi, Monica? — o întâmpină doamna Deleanu, luând-o în brațe deadreptul depe ultima treaptă, și sărutăndu-i obrajii.
— Da.
Pălăria de pai, cu boruri rotunde și panglică neagră, prinsă cu elastic pe subt bărbie, îi alunecă pe spate, atârnându-i de gât.
Doamna Deleanu surâse părului descoperit: erà auriu cum sunt numai pletele de soare, pe care copiii vânători de fluturi le găsesc prin iarba crângurilor, zâmbind subt pălăria lor, în locul fluturelui după care au azvârlit-o.
— Ei, copii, n’am uitat vre-un bagaj?… Bun… Totu-i în regulă! Ei, bravo! Grozav îs de bine dispus! — se lumină deabinelea domnul Deleanu, frecându-și mânile ca după un proces câștigat.
