Iși ridică voaleta, își scoase mănușele. Dănuț se simți reconstruit.
Cochetă impertinență — poruncită de năsucul cârn copilărește — bereta albă se înclină spre ceafă, cam pe-o ureche, decoltând fruntea în întregime; panglicile fluturară marin; funda albastră reînflori cu ancora pe față, la îmbinarea aripelor gulerului…
— Numai o mireasă-i lipsește! — se minună duios șeful gării, răsărind cu o condicuță subțioară, și cu chipiul roș deasupra pletelor batistei.
— Vine?
— Vine.
— Dănuț! Dănuț!
Cu resemnare satisfăcută, ca salvat dela sinucidere, Dănuț se lasă tras îndărăt. Zărise la orizontul vertiginos al șinelor, un punct negru, dușmănos ca o gaură de revolver încărcat.
Mai așteptară, privind șinele nervoase… Ingrozitor de supărată pe gară, mașina trecù înainte…
— Marfă… marfă… marfă; a treia… a treia… a treia… descifra Dănuț în gura mare, clipind și strângând mai tare mâna doamnei Deleanu.
— Uite-l pe tata, mamă! Nu-l vezi? Papa! Papa!
La fereastra unui compartiment, mânile domnului Deleanu scuturau mănușele spre cei depe peron… La ușa vagonului fluturară pletele întunecate ale Olguței. Nici nu se oprise trenul,
