LA MEDELENI 119
zâmbind după rochița rumenă în soare, dar trupul Anicăi țintuit pe scări, se pregăti să facă ceiace poruncise duduița cu ochi de drac.
— De-acuma hai să ne culcăm, căscă Profira.
Două priviri se încrucișară în poartă asupra celor două rochițe colorate: privirea Anicăi de pe scări, cu-a lui moș Gheorghe de pe prispă.
Rochița albastră și rochița roșie înfloriră drumul alb dealungul, când iată că rochița roșie se opri. Cea albastră șovăi pe loc. Rochița roșie lăsase drumul și apucase pe câmp.
Rochița albastră fâlfâiă, arătând că eră mai aproape spre casa lui moș Gheorghe, pe drum decât pe câmp.
Moș Gheorghe zâmbi.
Și deodată, rochița albastră alergă după cea roșie, ca un fluture albastru ademenit de un mac.
Moș Gheorghe porni într’un suflet, spre livadă. Știa el din tinereță că la poartă niciodată nu răsar rochițe roșii.
Moș Gheorghe se tupilă în iarbă subt gardul nalt din fundul livezii, și așteaptă.
— Amarnic are să se mânie! — mormăi el, zâmbind... Aha!
Se auzea glasul Olguței.
— Tie-ți place să intri pe poartă?
- Da, Olguța, de ce să nu-mi placă?
