116 IONEL TEODOREANU
inima duduiței. Și numai ce s’ar fi întors duduița moșului spre mire și i-ar fi spus:
— Aista-i Moș Gheorghe. El m'o învățat să mân caii.
Și moșu’ ar fi zâmbit pe capră îndreptându-și spinarea: „Hei-hei! Și pe tine are să te mâe, că știe duduița moșului să ție hățu".
Dar mai avea Moș Gheorghe, tot intr’ascuns, și-o bucurie mare; că după moartea lui...
— Iar, Moș Gheorghe? II mustră doamna Deleanu, văzăndu-l cu banii într’o mână și pălăria ’ntr’alta.
- Dă!... Iar...
— Și ce vrei să-ți cumpăr, Moș Gheorghe?
- Lucru ales, cuconiță, ca pentru față boerească.
— Cit, Moș Gheorghe, că-i bun și eftin.
- Ba, matasă, sărut mâna, că-i scumpă și frumoasă.
Și pentru ce, Moș Gheorghe? Că doar fată de măritat n’ai!
— Să hie... Știe el Moșu’.
In fiecare toamnă, asupra plecării la oraș, se întâmplă la fel. Doamna Deleanu nu se dumirea. Dar nu se dumirea nici Oțăleanca, gospodină de frunte, ageră la minte și iscoditoare. Din casa ei porneau spre casa lui Moș Gheorghe valuri-valuri, pânzeturi albe de tot soiul, plătite fără tocmeală.
- Pentru cine strângi zestre, Moș Gheorghe?
- Are el Moșu’ pentru cine!
