Moș Gheorghe se gătise ca pentru horele din tinereță, – hore care-i mai jucau în amintire uneori când bucuria nu-și găsea astâmpăr nici tovarăș în trupul îmbătrânit. Se gătise fiindcă era în casa lui, și fiindcă în casa lui avea să vie duduița moșului. Acoperi cu o năframă strachina plină de pere busuioace culese una câte una din vestita livadă a Oțălencii. Luă strachina, trecu prin tindă, și o așeză deasupra unei bârne de sus. Ca dintr'o cățue rustică, tămâia aprinsă de soarele verii, umplu încăperea…
— Hm!… Miroase bine a nu știu ce!… Unde le-ai ascuns, Moș Gheorghe?
– Ce s'ascund, duduița moșului?
– Ia niște pere busuioace dela Oțăleanca.
– Oare?
– Ba că da!
— Ba că nu!
– Iacătă-le, Moș Gheorghe! Cum le dăm noi gios? Sus, Moș Gheorghe, că mata n'ajungi.
Moș Gheorghe vorbea singur. Cu Dumnezeu și cu Olguța putea vorbi oricând; glasurile lor țineau tovărășie singurătății moșului.
O singură amărăciune avea Moș Gheorghe: că nu va ajunge s'o vadă mireasă pe duduița moșului. Hei! — atunci ar fi îmbrăcat Moș Gheorghe hainele de mire și numai ce-ar fi chiuit el de pa capră:
— Hii-hii, băeții Moșului.
Și-ar fi întins băeții un trap drăcesc să-i crească
