112 IONEL TEODOREANU
vorbind așă de mult și de bine... Ce mare fericire!... Poate ascultă la ușă Olguța.
- Mai spune ceva. Cred și eu! îmi întorci spatele! Așa-i ușor să vorbești!
Monica plângeâ, cu ochii închiși, ascultând.
Dănuț se îndreptă spre ușă... Nu mai avea ce face... Mai zăbovi puțin în prag, așteptând o provocare. Se despărțeâ de Monica așa cum te desparți de un succes fără aplauze: cu melancolie.
„Dănuț e supărat pe mine!... Bine, dacă-i așa..."
Mânia plânsului o înăspri. Iși strânse batista cu severitate, pedepsindu-și rochița să fie pătată de lacrămi.
Doamna Deleanu se dădu îndărăt doi pași...
— Olguța stai liniștită.
Olguța nici nu clinti, ca și cum rochița nouă, în acea clipă solemnă, s’ar fi putut scutură ca o tufă de măcieși suprem înfloriți. Cu fruntea încordată și cu ochii micșorați, doamna Deleanu avea privirea pe care-o au numai generalii tineri, pentru oștile lor, în preajma atacului; sculptorii pentru statui, înainte de a și le trimete la Salon; indrăgostiții pentru întâiul plic, înainte de-ai încredința destinul, cutiei de scrisori; și femeile coapte in oglindă, înainte de-ași pune mantoul de bal...
- Poți să-mi mulțumești! - Merci, mamă dragă! - răsuflă Olguța, mul-
