LA MEDELENI 111
— Nu mi-i frică, Dănuț... „mi-i milă de tine fiindcă te persecută Olguța", urmă in gând, și pe obrajii tot mai roși Monica.
— Nu ți-i frică? — o sfida el.
— Nu... De ce să-mi fie frică?
— Atunci de ce nu sări la bătae?
- Eu nu mă bat, Dănuț!
- Eu nu mă băt, Dănuț!
— Fiindcă ai măncâ bătae?
Monica oftă... Păcat de rochița cea neagră!... De ce-o mai îmbrăcase pe cea albastră?... Păcat! Da! Păcat!
— Taci?
- N’ai dreptate, Dănuț! dădu din cap Monica.
- Bine că ai tu!
- Dănuț, nu vorbi așa urât!
- Du-te și mă spune!
— Eu nu părăsc.
— Da’ te uiți în oglindă! - replică victorios Dănuț, arătând cu degetul oglinda goală.
— M’am uitat. Tante Alice mi-a spus să mă uit, și eu m’am uitat...
— Hee! Știu eu ce spun!... Mai zi ceva!
- ...
— Spune de ce te-ai uitat?
Ochii Monicăi se plecară mai tare, - și inima-i bătu...
— Fiindcă nu eră nimeni, fiindcă te-ascunzi, fiindcă te prefaci!
Cum ar mai fi vrut Dănuț să-l audă și Olguța,
