Odăița scundă bâzâià ca un 10 Mai al muștelor.
Șeful gărei, cu surtucul pe jumătate îmbrăcat, boxà în zadar, pe nevăzute cu pumnul îndărăt gaura blestemată a celeilalte mâneci… Insfârșit, răzbind prin tunelul de alpaca albastră, mâna șefului se repezi spre mâna înmânușată a doamnei Deleanu. Cu o înclinare eroică de om gras, sărută mănușa. Aducându-și aminte de batistă, și-o luă de pe cap, — pudic.
Dănuț, se simți înfrigurat, ca într’o magazie cu jucării misterioase. Nu-și luà ochii dela looping-the-loop-ul lent al benzii de hârtie ciuruită de pe rotița telegrafului… Știà că banda aceia e tainicul funicular cu care urcă și coboară cuvintele de prin văzduh… și parcă nu-i veneà să creadă.
— Vine regulat, domnule Șteflea?
— Vai de mine, coniță, imediat — gâfâi șeful.
— Hai, Dănuț, afară.
Pe peron așteptau un buchet de gâște legate, o traistă vărgată, — și blondă, dimineața de vară între doi castani.
— Ia să te văd, Dănuț… Vai! In ce hal ești!
Costumul elegant de marinar, îmbrăcat abia de dimineață, încercase naufragiul șoselei. Sandalele fumegau la fiecare mișcare, de colbăite ca erau, iar șosetele atârnau buzate, descoperind gleznele mai albe decât pulpele.
Doamna Deleanu se așeză pe bancă, avându-l pe Dănuț în față, ca o problemă de arhitectură.
