106 IONEL TEODOREANU
ar fi numai albastre dacă n’ar fi soarele atât de despletit.
Dar părul Monicăi, împletit in două cozi, atârnă pe spate. Așa că Monica eră îmbrăcată în rochiță de olandă albastră, decoltată cât trebue ca să rămăe copil și ca să aibă capul — cu ochii și gura — tulpina gâtului întreagă.
Rochița se oprea deasupra genunchilor - doamna Deleanu nu făcea hăinuțe pentru evoluția copiilor, ci numai pentru împodobirea unei vrâste — fiindcă genunchii copiilor pot fi sinceri ca și obrazul lor și tot frumoși rămân și vii.
Și Dănuț eră îmbrăcat la fel... Dănuț creștea repede. Doamna Deleanu avea mult de lucru ca fiecare vrâstă să-și aibă zestrea ei cochetă pentru toate anotimpurile anului. Totuși, dulapurile nu erau ticsite cu hăinuțe strâmte sau cu rochițe prea scurte. Hăinuțele și rochițele rămase pe loc în urma copiilor, îmbrăcau în case nevoiașe, alți Dănuți, alte Olguțe.
Monica nu era altă Olguță. Monica eră ca și Olguța. De aceia, rochița albastră răsărise întâia, pe o nouă dumbravă la începutul căreia trecuse umbra unei rochițe negre.
— Monica, ia uită-te în oglindă, o pofti doamna Deleanu la vernisajul rochiței, ridicând storul unei ferestre din salon.
Lumina amiezei suflă cu aur în oglindă iconița dimineților de primăvară. Monica plecă ochii în jos.
- Tante Alice, nu-i păcat? — tresări teama în bucuria ei.
