— Măi Gheorghiță, să nu te miști de-aici! — porunci Dănuț.
— Écoutes, mon petit, il faut lui parler gentiment, pas de cette manière; tiens, donnes-lui des bonbons.
— Na… poftim, retușă Dănuț subt privirea doamnei Deleanu.
Și brusc, îi întinse cutiuța cu bomboane violete oferindu-i orășenește. Gheorghiță șovăi, dar îndemnul cucoanei îl hotărî. Inșfăcă repede cutiuța. Dănuț rămase cu capacul, indignat și nedumerit. Doamna Deleanu începu să rădă.
— Lasă, Dănuț, dă-i și capacul… Poftim și dumitale pentr’un rachiu, — și-ți mulțumesc.
— Să trăiască boerul și să crească mare — se ploconi țăranul.
Trăsura porni.
Urcându-se în genunchi pe pernă, cu bărbia sprijinită de poclit, Dănuț privi îndelung, cu melancolică invidie, pe din ce în ce micșoratul Gheorghiță. La fel priveau copiii cățărați de-a-lungul porții, pe străjerul stejarului cu zmeul.
Rămas stăpân, Gheorghiță a Marandei dezmierdă sfoara întinsă și sonoră ca o strună… și nesocotind bunătățile din pumnul închis, se așeză la pământ sprijinindu-se de trunchiu, își încrucișă brațele pe piept și începù să privească cerul ca un flăcău îndrăgostit.
***
— …Te rog, nu te deranja, domnule Șteflea.
— Vai de mine! Scuzați, vă rog! Știți, căldurile…
