tărîĭ să viŭ singur: doream de mult să te văz. Staŭ aproape, trec des p’aci.
Cc. Tache (neauzind cele din urmă cuvinte, nervos, cu sprîncenele încruntate). — Bine. Să cercetez la advocat. Am avut atîtea nenorocirĭ!… Vezĭ, casa ĭe zestrea reposateĭ și… ĭeste o copilă.
Cc. Panait (zîmbind). — Da, frumoasa domnișoară, care o văz dese-orĭ; înse aĭ uitat, ĭe iscălită și reposata.
(In dreapta din camera Nineĭ s’aude cîntînd):
Și lună, și stele, și cînt!
Dispară scînteea iubireĭ
Și totu-ĭ pustiu pe pămînt.
Cc. Panait (în vremea asta Mătăsaru scoate un port-tabac de aur). — Imĭ daĭ voe? de nu te superĭ! (Ascultă pătimaș). — Frumoasă privighetoare!
Cc. Tache (trist). — Singura mea fericire! Dumnea-ta cu ce te lauzĭ?
Cc. Panait (cu despreț). — Baba mĭ-a adus zestre, moștenitorĭ ioc… Și cum sînt copiiĭ a-zĭ, ales băĭețiĭ… poate maĭ bine să n’aĭ, — leneșĭ, cheltuitorĭ, și să te crezĭ fericit de nu-țĭ aduc numele înnaintea juraților!
Cc. Tache. — Reŭ de aĭ, reŭ de n’aĭ.
Cc. Panait (cu ochĭ pasionațĭ). — Zeŭ, mi-ĭ
