Cc. Sița (supărată). — Ce ’n vîrstă? Așa trebuĭe să fie bărbatul. Ierĭ, la Domnița Bălașa a fost o cununie: ĭea un crin; ĭel, doamne apără! Bătrînă sînt, dar cu ăla în casă tot n’așĭ mînca…, Dar, ce ĭera să facă? De familie bună, fată învățată; de cînd umblu ĭeŭ s’o mărit! Unde? Greŭ, seracă: nicĭ apă n’avea după ce bea.
Nina. — Bĭeata! Iĭ sta bine mireasă? Era frumoasă?
Cc. Sița. — De! tînără, gătită. D’aea mi-ĭ necaz: fete frumușele și fac partizĭ bune; aŭ minte, știŭ să trăiască!
Nina (tristă). — M’a făcut maĭca fără noroc.
Cc. Sița (îndesat). — Norocul îțĭ vine în casă, de-aĭ ști să te porțĭ. Dă draculuĭ fumurile din romane! Cu alea morĭ de foame. Tu ĭeștĭ gingașă, delicată, n’o s’o țiĭ la nevoĭe…
Nina. — Maĭ bine moarte de cît așa noroc!
Cc. Sița (mînioasă, gesticulează primblîndu-se) — Tot nu prinzĭ minte. Aĭ văzut cum s’a purtat tinerelul la care aĭ ținut? Ie’nsurat! Ce are a face? Nevasta luĭ ĭe c’un picior în groapă. Pe urmă, o fată deșteaptă mult poate!… N’aĭ auzit bărbațĭ cari’șĭ lasă femeea și copiĭ pentru una care le-a ’mvîrtit capul? Ce naivă ĭeștĭ, dragă Nino! La ce
