«Frumoaseĭ domnișoare Nina omagiile mele.»
Lina (intră prin stînga). — D-ra a sunat?
Nina. — Adă apă pentru buchet.
Lina (ĭese).
Nina. — Nu-l cunoștĭ, cucoană Sițo? Un oare-care bogătaș Mătăsaru.
Lina (aduce apă, toarnă în vază, ĭese prin stînga.)
Cc. Sița. — Cum să nu ? De cînd îmĭ vorbește că vrea să te cunoască! Trece des p’aci. I-aĭ părut frumoasă, deșteaptă…
Nina. — Asta nu mă’ncîntă!
Cc. Sița. — Nu glumi. Norocul tăŭ. Poartă-te bine: ĭe milionar.
Nina. — Eĭ, șĭ?… nu-ĭ sînt nepoată. Mĭe n’are să mĭ lase averea! Nicĭ nu-ĭ atît de bătrîn… Mor ĭeŭ maĭ curînd de cît dînsul.
Cc. Sița (prefăcută). — Ce știĭ tu! Poate să te înzestreze, dacă se atașează de tine; ĭel ĭe foarte bun la inimă, foarte sentimental. Cîte am văzut d’astea! Și… mi se pare, tat’tu are cu ĭel o daraveră.
Nina (curioasă). — Tata? N’a voit să-mĭ spună. Matale nu știĭ?
Cc. Sița (cu o prefăcută jale). — Ah, doamne! reŭ face Tache de nu-țĭ spune. Cînd maĭcă-ta a plecat la Italiea, bolnavă de pĭept, moșiea ĭera numaĭ cu numele a voa-
