Lina (intră prin stînga). — Domnișoara m’a chemat?
Nina. — Lino, uĭtaĭ să cer la tată, — dă-mĭ tu un pol, pîn’o veni.
Lina. — N’am, domnișoară dragă, zeŭ n’am! De treĭ lunĭ nu mi s’a dat leafa. Nu știŭ ce gînd are boĭerul.
(S’aude clopotul de la intrare).
Nina. — Vezĭ, cine-ĭ. Nu primi pe nimenĭ. Doar de-o fi coana Sița… auzĭ?
(Lina ĭese).
Cc. Sița (intră răpede, gîfîe. Femeĭe grasă, ca de vre-o 45 de anĭ, cu privirea șireată; îmbrăcată cochet, dar fără gust. Cu o rochie grenat, cu pelerină de catifea neagră, cu o capelă încărcată cu pene și florĭ. — Sărută pe Nina care a plecat spre dînsa, cum a zărit’o). — Ce facĭ, draga tantițeĭ? Parcă te văz supărată; ochișoriĭ ăĭ frumoșĭ aŭ plîns! Cînd aĭ ști cum sluțesc și îmbătrînesc lăcrimile, n’aĭ plînge nicĭ-odată… Frumoasă, tînără, întrebată… Spune: aĭ de ce plînge? Zăŭ ĭeștĭ bună de bătut. Mînca-v’ar norocul, fete, să vă mănînce!
Nina. — M’a durut capul.
Cc. Sița. — Bravo! Aĭ dres’o! Numaĭ ĭe cusută cu ață albă! Mi te-ascunzĭ! și doar îțĭ sînt ca o mamă, ca pe copila mea te ĭubesc… Pe la voĭ, cine a maĭ fost?
Nina. — Ne uĭtară cu toțiĭ! Cînd n’aĭ putere să te țiĭ cu ăĭ de seama ta, dă-te la
