cade de cît proprietarul nostru, care, și a-zĭ dimineață, mi-a spus că-o să ne scoață mobila ’n stradă. Zeŭ, ce nu-ĭ daĭ măcar un acont?
Cc. Tache (oftînd). Am să-ĭ daŭ.
Nina (se uită pe fereastră). — Ce vreme frumoasă! Ce de-a lume o fi la șosea! Anul ăsta n’am fost nicĭ o dată… Dar cînd înfloresc teiĭ ce miros, ce miros! O să-mĭ facĭ o rochie maĭ bună, să pot merge?
Cc. Tache (răsfoind nervos niște hîrtiĭ). — Poate or veni vremurĭ maĭ bune.
Nina (apropiindu-se de masă). — Era să uit! Papa, dă-mĭ un pol pentru ghete.
Cc. Tache (trist, de-odată tăcînd). — Dragă Nino, a-zĭ n’am; poate mîne.
Nina (mînioasă). — Veșnic n’aĭ! Se vede că-am să umblu cu picioarele goale!
Cc. Tache (și maĭ trist). — Maĭ dă să le prinză… O zi… două… Sînt în stare să fac orĭ-ce, numaĭ să nu suferĭ, Ninico dragă!
Nina (înduioșată). — Nu, dragă tată, dar cu ghete cîrpite n’am umblat nicĭ o dată, și nu-ĭ ce cîrpi. Oh, tăticule! Mi-ĭ frică, mi-ĭ groază de sărăcie! — Cînd trăiea biata nănașă n’aveam grija haĭnelor. Acum, în fie-care zi mi se pare că mizeria tot maĭ mult ne amenință, tot maĭ tare ne strînge din toate părțile! De cît sărăcie, maĭ bine
