Pagină:Eschil - Prometeu înlănțuit (trad. Nicolae Iorga, 1940).pdf/35

38

---

Văzănd azi fecioria, urîtă de-orice oameni,
A fetei ce aleargă etern în veșnic chin
De urmăritoarea Herei grea vrăjmășie.
Iar mie-atunci când ceasul de nuntă mi-a veni,
Lipsită de-orice frică eu nu am să mă tem
De o iubire a zeilor mari,
Cari te cată cu ochi fatali.

IO.
Fără de luptă-i războiul acesta,
Și vadul nu e prin care să trec,
Nici ce să fie cu mine
Nu aflu, unde să mai pot fugi.

PROMETEU.
Veni-va însă vremea când Zeŭs, de și ’ndrăzneț,
Serba-va nunta nouă la care îl aștept.
Atunci veni-va cela ce jos l-a arunca,
Și blăstămul lui Kronos atunci s’a împlini,
Pe care prăbușirea din tron l-a aruncat,
Și nimenea ’ntre zeii din cer n’ar fi în stare
Aceasta să-i arăte, decât doar singur eu.
Ci eu o știu, și felul căderii; deci acum
Să steie tare, sigur în locul cel înalt,
Cârmuitor, cu mâna țintind săgeți de foc;
Dar nu este vre-un lucru să-i fie de folos
Când e să cadă fără de cinste, negreșit.
O astfel de cădere el însuși și-o grăbește:
Un monstru contra cărui nu poate-a se lupta,
Acela o să afle un foc mai sus de fulger
Și-un zgomot ce-o să ’ntreacă al tunetului glas,
Și furia de mare ce zguduie pământul:
Tridentul lui Posèidon el îl va sfărâma.
Și astfel, în căderea-i, prin rău va învăța
Cât e de osebită domnia, și-a robi!

CORUL.
Ce-ți este de nevoie, de-arunci tu către Zeus!

PROMETEU.
Ce e să se întâmple adaug la ce vreau.