Această pagină nu a fost verificată
30
Când ea va spune însăși ce soartă o distruge.
Pe urmă tu urmarea durerilor să-i spui!
O, Io, te supune la dânsele întâiu;
De altfel sânt și rude ale tatălui tău,
Așa că, dacă plângi tu aice soarta ta,
Să știi că multe lacrimi alături s’or vărsa:
Îți este, cred, un lucru demn de ’ndeletnicire.
Pe urmă tu urmarea durerilor să-i spui!
O, Io, te supune la dânsele întâiu;
De altfel sânt și rude ale tatălui tău,
Așa că, dacă plângi tu aice soarta ta,
Să știi că multe lacrimi alături s’or vărsa:
Îți este, cred, un lucru demn de ’ndeletnicire.
IO.
Nu știu dacă se cade dorința s’o răsping,
Ci-oiu spune sigur toate ce trebuie să știți.
Afla-veți, de și-mi este rușine ’n vorbă chiar
De-a zeilor furtună și de pocirea firii
Ce au căzut de-odată pe mine, ticăloasa.
Căci, veșnic, prin vedenii de noapte alintată
Am fost în tinereța-mi de fată, auzind
Prielnicile mituri: „prea-fericită fată,
La ce-ți e fecioria când poți să afli tu
Cea mai înaltă nuntă? Căci Zeŭs a fost lovit
De dulcea ta săgeată și vrea să-ți vie Kypris.
Iar tu, copilă, cată să nu desprețuiești
Un pat ca al lui Zeus, ci vino în livada
Din Lerna și ’ngrijește de turma părintească
Și àstfel să se umple de doru-ți ochiu de zeu”.
Așa, nenorocita, mă tot purtau prin visuri,
Pân’ ce-am avut curajul ca tatei să le spun.
Trimese soli la Pytho și la Dodona, unde-s
Oracolele sacre, să meargă spre-a afla
Ce trebuie să facă, să spuie zeilor,
Și au venit cu veste ciudat îngăimată:
E greu ce se cuprinde ’n oracolul divin.
Și-apoi sosi această poruncă lui Inàchos,
Spuindu-i fără nicio cruțare că-i dator
A mă goni afară din casa părintească
Lăsându-mă stingheră în fundul graniței,
De n’ar voi asupră-i s’atragă și el poate
Un fulger de la Zeus, perind cu casa lui.
Așa, convins de taina lui Loxios, cu vrajă,
El m’a gonit, afară de casă m’a închis,
Și el fără de voie, și eu, dar l-a constrâns
Să facă toate-acestea acel frâu al lui Zeus,
Nu știu dacă se cade dorința s’o răsping,
Ci-oiu spune sigur toate ce trebuie să știți.
Afla-veți, de și-mi este rușine ’n vorbă chiar
De-a zeilor furtună și de pocirea firii
Ce au căzut de-odată pe mine, ticăloasa.
Căci, veșnic, prin vedenii de noapte alintată
Am fost în tinereța-mi de fată, auzind
Prielnicile mituri: „prea-fericită fată,
La ce-ți e fecioria când poți să afli tu
Cea mai înaltă nuntă? Căci Zeŭs a fost lovit
De dulcea ta săgeată și vrea să-ți vie Kypris.
Iar tu, copilă, cată să nu desprețuiești
Un pat ca al lui Zeus, ci vino în livada
Din Lerna și ’ngrijește de turma părintească
Și àstfel să se umple de doru-ți ochiu de zeu”.
Așa, nenorocita, mă tot purtau prin visuri,
Pân’ ce-am avut curajul ca tatei să le spun.
Trimese soli la Pytho și la Dodona, unde-s
Oracolele sacre, să meargă spre-a afla
Ce trebuie să facă, să spuie zeilor,
Și au venit cu veste ciudat îngăimată:
E greu ce se cuprinde ’n oracolul divin.
Și-apoi sosi această poruncă lui Inàchos,
Spuindu-i fără nicio cruțare că-i dator
A mă goni afară din casa părintească
Lăsându-mă stingheră în fundul graniței,
De n’ar voi asupră-i s’atragă și el poate
Un fulger de la Zeus, perind cu casa lui.
Așa, convins de taina lui Loxios, cu vrajă,
El m’a gonit, afară de casă m’a închis,
Și el fără de voie, și eu, dar l-a constrâns
Să facă toate-acestea acel frâu al lui Zeus,
