Pagină:Eschil - Prometeu înlănțuit (trad. Nicolae Iorga, 1940).pdf/19

21

---

Căci toate-s o tristeță, și Zëus cel de sus,
Cu legile lui înseși,
Presintă zeilor
Domnind, stăpâna-i lanță.
Și toată țara însăși răsun’ acum de tine.
Măreață și bătrână, ea plânge pentru astă
Pedeaps ’a ta și-a celor asemenea cu tine.
Așa fac toți acei
Din Asia cea pură.
Durerea-ți, ce răsună,
Ei o compătimesc.
Și fetele din Colchis,
Vitezele la luptă
Și Sciții, cetele
Ce-și au sălașele
La Balta Meotidă
Și floarea bărbăteasc’ a
Sarmaților pe culmi,
La porți caucasiene,
Oștire dușmănoasă,
Săgețile-ascuțite la oaste-și freamătă.
N’a fost mai înainte un chin premergător
Titanului ce este
Legat cu lanț de-oțel,
Decât puterea mare a dârzului Atlàs,
Ce sprijină pe umăr
A’ polului poveri.
Și valul mării strigă,
De milă plânge-adâncul,
Se mișcă pân’ și negrul adânc al Iadului.
Izvoarele din care curg apele sfințite
Înaltă psalmul lor.

PROMETEU.
Nu credeți că din ciudă sau poate din mândrie
Eu tac; însă mă roade un gând în inimă,
Când văd cum astă soartă a mea mă umilește,
De și nu aflu altul care la zeii noi
Să fi putut aduce o slujbă ca a mea.
Dar, fie în tăcere, căci doar eu le vorbesc,
Spre tine, cea ce știe, iar celor muritori
Să li-ascultați năcazul de care sufăr ei,